Manastirea Prislop - Judetul Hunedoara

Manastirea Prislop

Nu se cunosc începuturile mănăstirii. Deoarece era amplasată pe pământuri care ținuseră de nobilii români din Ciula, se poate presupune că ei au fost ctitorii laici ai locașului. Nu se poate vorbi, cu nici un fel de date pozitive, despre vreo sihăstrie din secolele XIII-XIV. Există o singură mărturie care este consemnată despre prezența lui Nicodim de la Tismana, în Ungaria medievală. Ea este însemnarea de pe Evangheliarul său: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în 6913 (1404-1405)”. Lui Nicodim tradiția i-a pus în seamă un lung șir de alte mănăstiri care au fost întemeiate ulterior. În adevăr, nici cea mai mică relație nu se poate face între Prislop și Nicodim de la Tismana.

Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, în anul 1564 a fost zidită „din temelie” de Zamfira, fiica lui Moise Voievod din Țara Românească. Este posibil ca vechiul lăcaș, despre al cărui urme se scria la mijlocul secolului al XIX-lea, să fi existat undeva în pădure, în vecinătatea clădirilor actuale. Zamfira a acționat sigur la o mănăstire preexistentă, pentru că ea, ca femeie, nu avea drept la ctitorire de mănăstire de bărbați. Îngrijorată de salvarea sufletului ei, după a patra căsătorie cu nobili transilvani care nu erau de religie ortodoxă, ea a înzestrat lăcașul cu odoare scumpe și moaște. Dintre ele, pe cât se pare, doar o icoană a ajuns până astăzi. Piatra funerară a Zamfirei, sfărâmată în mai multe bucăți, se găsește la Prislop. Ea conținea inscripții latine și chirilice.

Doi egumeni, Ioan și Teofil, sunt pomeniți în documente. Nu se cunoaște absolut nimic despre rolul lor în administrarea mănăstirii. Probabil că în secolul al XVII-lea a fost întemeiază la Prislop școala de învățătură bisericească pentru tinerii care urmau să devină preoți la sate.

În anul 1585 egumenul Ioan ajunge mitropolit la Bălgrad (Alba Iulia), iar Teofil devine în 1615 episcop la Vad. Aici în secolul XVII viețuiește Sfântul Ioan de la Prislop.

În secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. A primit un ultim veșmânt de frescă sub semnătura lui Simion din Pitești. Din acesta se conservă doar câteva fragmente. A fost adânc implicată în frământările religiase ale secolului al XVIII-lea, dintre greco-catolici și ortodocși. În secolul al XIX-lea era aproape pustie și administrată de preoți de mir. Curând după ce a fost trecută la ortodocși (1948), a fost desființată și alocată pentru destinații laice. S-a refăcăt ca lăcaș mănăstiresc după anul 1975, cu o comunitate de călugărițe.

Despre Ioan Sihastrul vorbește atât tradiția locală cât și călugărul Efrem, autor al „Plângerii Mănăstirii Silvașului”, scrisă după anul 1762, prin următoarele versuri:

Și atunci, un tânăr oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat;
Din lume și rudenii cu totul au ieșit
De aici la mine au venit.
Într-o stâncă chilie și-au făcut
În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut
Și pe el după sfârșit Dumnezeu l-a proslăvit;
Peștera și acum se găsește
Și „Chilia Sfântului” se numește.
Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,
Rudele sfântului cele din sat
Moaștele cu totul le-au ridicat
Și în Țara Românească le-au adus
La oarecare mânăstire le-au pus.
Însă la neamul lui pururea se pomenește
Fiindcă și o particică din moaștele lui se găsește.

În 1948 starețul mănăstirii devine Părintele Arsenie Boca, iar după ce sălașul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniștii au risipit obștea și părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliu forțat la București.

Din 1976, Prislopul este mănăstire de maici.

În 1991 a fost înființat în incinta mănăstirii Seminarul Teologic Monahal Sfânta Ecaterina, cu o durată de școlarizare de cinci ani.

* sursa Wikipedia